Cu trecerea anilor cinematografia a experimentat diferite schimbări şi evoluţii, cu generaţii noi de regizori şi scenarişti sau actori de diferite naţionalităţi care propun o altă privire asupra lumii a conflictelor şi a temelor care îi înconjoară. Ca în toate evoluţiile naturale au supravieţuit cei mai buni, mai plini de imaginaţie şi mai îndrăzneţi, mai disciplinaţi şi poate mai agresivi, dar mai inteligenţi, într-un proces sănătos de decantare, în perspectiva viitorului val de schimbări, notează site-ul de filme NOTICINE.com. S-a întâmplat cu băieţii Noului Val Francez care au au avut privilegiul de a fi protagoniştii evenimentelor din mai 1968 cu Jean Luc Godard, Francois Truffaut, Eric Rohmer, Claude Chabrol, Jacques Demy, Marguerite Duras, Alain Resnais şi alţii. Înaintea lor au fost reprezentaţii curentului 'Angry Young Men', tinerii furioşi britanici care au construit un limbaj politizat, ireverenţios şi sălbatic în operele lui John Osborne, Lindsay Anderson, Tony Richardson, Karel Reisz, Vanessa Redgrave, Kingsley Amis, Alan Sillitoe, Harold Pinter, Kenneth Tynan, Albert Finney, Rita Tushingham, sau Richard Harris.

Odată la câţiva ani se produce acest fenomen de reînnoire: regizorii polonezi Andrej Wajda şi Jerzy Skolimowski; italienii politizaţi Francesco Rosi, Elio Petri, Damiano Damiani şi Florestano Vancini; italienii comici Dino Risi, Pietro Germi, Mario Monicelli, sau americanii din anii 70 Francis Ford Coppola, De Palma, Lucas, Spielberg, Milius şi Scorsese, fără a uita de latino-americanii impulsionaţi de evenimentele politice din Cuba, Brazilia, Argentina, Chile şi Mexico... şi aşa succesiv.Deşi experţii nu vor să accepte, este evident că în Romania se produce de câţiva ani un fenomen similar şi filmul al cărui afiş este prezent în mai multe oraşe latino-americane care merită evidenţiat este '4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile' /Cuatro meses, tres semanas, dos días/ ca cel mai bun exemplu al acestei vitalităţi, umorului negru, agresivităţii şi inteligenţei prezente în această producţie. Desigur, totul a început la nivel internaţional la Cannes. În 2005, când au câştigat fraţii Dardenne cu 'L' Enfant', iar criticii şi spectatorii au simţit că merita premiat filmul românesc 'Moartea dlui Lăzărescu' de Cristi Puiu care câştigase Un Certain Regard. În 2007, un alt film românesc a impresionat obţinând Palme d' Or şi alte două premii: '4 luni, trei săptămâni şi două zile' de Cristian Mungiu. Cu astfel de premii mulţi au înţeles că ceva se întâmplă în România.

Nu există o mişcare sau un grup de noi cineaşti români dar sunt palpabile elemente comune în realizările lor (un realism care frizează documentarul, un limbaj direct, un umor negru prezent chiar şi în situaţiile tragice) şi mai presus de orice decizia lor de a analiza şi a înţelege situaţiile cele mai atroce care au copleşi poporul lor timp de 30 de ani, situaţii care au marcat generaţiile anterioare care nu pot să uite). Sunt cineaşti care refuză ideea de grup sau mişcare dar ale căror filme se învârt în jurul unor poveşti simple care se petrec de multe ori în spaţii închise şi scurt de timp, cu personaje obişnuite şi teme acceptate de alte culturi sau meridiane. Deşi lipsiţi de o infrastructură care să sprijine aceste eforturi (22 de milioane de români dispun de 80 de săli de cinema), cu bugete limitate şi actori puţin recunoscuţi în străinătate, românii continuă să surprindă lumea.În afară de 'Moartea dlui Lăzărescu' şi de '4 luni, 3 săptămâni şi2 zile' merită evidenţiat filmul lui Radu Muntean 'Hârtia albastră',

'A fost sau n-a fost' de Corneliu Porumboiu, 'Sfârşitul lumii' de Cătălin Mitulescu, 'California Dreaming' al regretatului Cristian Nemeş, 'Filantropica' a lui Nae Caranfil, 'Occident' primul lung-metraj al lui Cristian Mungiu, 'Furia' a lui Radu Muntean, 'Niki Ardelean, colonel în rezervă' al lui Lucian Pintilie, 'Patul lui Procust' de Viorica Mesina şi Sergiu Prodan, şi 'Examen' al lui Titus Muntean. În aproape toate umbra dictatorului Ceauceşcu este prezentă.'4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile' este o poveste 'cu consecinţe subtile şi de multe ori invizibile ale îndoctrinării; vorbeşte de prietenie, de responsabilitate şi de dragoste. Dar, mai ales, este povestea unui avort făcut într-o epocă, la mijlocul anilor 80, când totul era considerat un act de libertate şi de protest împotriva regimului comunist care interzicea femeilor să avorteze pentru a creşte o mâna de muncă disciplinată'. Este o poveste sordidă, care reflectă ceea ce era viaţa în România în epoca Ceauşescu. Şi care arată că prietena care o ajută pe fată să avorteze trece printr-o situaţie mai grea decât aceasta. Regizorul spune că scenariul se bazează pe un tip de experienţă personală care nu se poate împărtăşi celorlalţi. S-a întâmplat însă ceva cu cei care au citit scenariul: aveau şi ei o istorie personală de împărtăşit. Şi a rămas uimit să descopere că este o poveste comună multora, rămas ascunsă undeva adânc.

Cineastul român aminteşte că în 1966 a fost impusă o lege care interzicea avortul. Efectul a fost imediat: rata natalităţii a crescut considerabil iar numărul copiilor în clasă a trecut de la 28 la 36. Femeile nu au avut încotro şi au recurs la avortul ilegal, surse de încredere arată că peste 500.000 de femei au murit din cauza acestor practici ilegale. În acest context, avortul şi-a pierdut conotaţia morală; era văzut ca un act de rebeliune şi de rezistenţă împotriva regimului. S-au făcut peste un milion de avorturi în primul an, mai mult decât în orice altă ţară din Europa. Iar avortul este considerat încă o metodă contraceptivă în România, cu peste 300.000 de cazuri declarate anual', explică Cristi Mungiu. Şi încheie explicând că 'înainte de a începe filmările am vorbit cu operatorul meu Oleg Mutu, partenerul şi directorul de imagine pentru a şti ce stil s-ar potrivi mai bine peliculei. Am decis să optăm pentru sobrietate şi să eliminăm tot ceea ce ar putea părea regizat sau convenţional. Nu am folosit nici trepied şi nici cameră fixă. Nu am utilizat travelling sau macarale. Am încercat să filmăm din prima, fără să folosim duble şi să permitem actorului să se simtă în largul său. Nu am folosit niciodată imaginea panoramică pentru a urmări faţa actorului. Există dialoguri în care feţele actorilor erau ieşite din cadru şi uneori chiar cu spatele. Puţin câte puţin, am renunţat la tot ceea ce era frumos sau cizelat şi chair la ninsoarea care cade la sfârşitul ultimului cadru. Am încercat să surprindem exclusiv emoţia şi adevărul', conchide el

Pentru acest articol nu s-a adaugat nici un comentariu inca.
Adauga un comentariu la acest articol