Sansa Buzoiana > Arhiva > Nr. 5903 > Religie Nr. 5903 de vineri, 5 iulie 2019  
 

Supliment saptamanal de fotbal, numarul 34





Vremea in


Cotidian 8 pagini,
se distribuie GRATUIT
numai împreuna cu
Sansa Buzoiana.
Suna NON-STOP la
0338 / 401.999


www.tipogruppress.ro




Religie

Despre satul meu natal: între Apus și Răsărit (II.)

articol de: Sava BOGASIU
Despre satul meu natal: între Apus și Răsărit (II.)
 

(continuare din numărul trecut)

În urmă cu 62 de ani, m-am născut într-un sat din Câmpia Bărăganului: Bădenii Miluiți, care datează de pe vremea Sfântului Voievod Brâncoveanu Constantin, domnitorul Țării Românești, care a avut moșii întinse și în satul meu, iar o parte din pământul acestui sat l-a închinat mai multor mănăstiri: Văcărești, Barbu, Banu, iar mai târziu mănăstirile i-au miluit cu acest pământ pe cei care îl lucrau.
Primii locuitori ai satului meu natal au coborât de pe dealurile Istriței, de la Breaza, Pietroasele, unde se află și azi un sat cu numele de Bădeni; acești oameni au fost miluiți cu pământ, și satul "Bădenii Miluiți" a luat astfel naștere.

Iată cum s-a născut satul meu natal, de câmpie, însorit tot timpul și cu oameni plini de credință și de istorie, care au coborât de la Pietroasele fără cloșca cu puii de aur, iar prin munca lor unită cu rugăciunea au făcut lucruri minunate aici. Copiii lor erau cea mai mare avere, bogăție. Pruncii lor erau valuta forte a țării noastre.

Copiii poporului nostru constituie cel mai mare tezaur național. Ei valorează mai mult decât "cloșca cu puii de aur". Astăzi, din păcate, am rămas și fără această cloșcă, tezaur măreț furat de ruși, dar și fără copiii noștri, care au luat calea exilului: avem peste 5 milioane de români plecați în pribegie, pe timp de pace, în străinătate, pentru "o pâine amară, neagră, înlăcrimată de dor".

Ca și copil în satul meu natal, Bădenii Miluiți, azi Câmpeni, am prins vremuri frumoase. M-am născut într-o familie cu 12 copii; eram o echipă de fotbal, cu rezervă, antrenori fiind părinții noștri, iar suporteri, buneii noștri.

Mergeam în fiecare duminică la biserica satului în șir indian, cu părinții și bunicii în frunte.

Mergeam cu toții la școală, dar și munceam fiecare în gospodăria noastră: toți aveam câte o ascultare, ca la mănăstire. La 6 ani, eu mă duceam cu vaca la păscut, la marginea satului, la un kilometru depărtare, fără frică; părinții mei nu-și făceau probleme, pentru că erau conștienți că Dumnezeu era permanent cu mine. Plecam de acasă cu rugăciunea mamei, "Îngerașul", pe care o rosteam fără încetare. Bunicul meu, care a fost cântăreț bisericesc, m-a învățat de mic "Rugăciunea lui Iisus".

Câți dintre noi mai au curajul astăzi să trimită la această vârstă - 6 ani - pe un copil cu vaca la păscut?!

Ne este teamă să-i trimitem chiar la magazin, ne facem probleme să nu-i fure cineva. Atunci atât noi, copiii, cât și părinții noștri nu ne făceam astfel de griji. Era credință multă în Dumnezeu și în Maica Domnului, Apărătoarea noastră.

Viața la țară ne-a făcut de mici gospodari, ne-a învățat cu munca, cu credința, cu mersul la biserică în fiecare duminică, cu participarea la hora satului, duminica după masă, la șezători, unde rosteam poezii, povești, la clacă, pentru a-i ajuta pe alții.

Acesta a fost satul meu natal, de care mi-e tare dor!

Anii au trecut, iar acest sat s-a stins ca o lumânare. În Decembrie 1989, satul era pustiu, doar o treime de case mai aveau pe cineva în curte - în jur de 100 de familii. Un sat fără școală, în timp ce pe vremea mea erau două școli; fără cămin cultural, fără asfalt, fără preot în sat, fără telefon fix. Multe clădiri publice erau abandonate: fosta primărie arăta ca după război, fiind fără acoperiș, fără ferestre și uși, cu copaci mari crescuți în interior, cu șerpi și buruieni etc.

După anii 1990, când ne-am bucurat cu toții de libertatea greu câștigată, m-am hotărât, cu ajutorul lui Dumnezeu, să refac satul meu natal. Am preluat, prin Funda­ția "Sfântul Sava de la Buzău", de care mă ocup, prima clădire a satului: fosta primărie, unde am amenajat primul Așezământ pentru persoane vârstnice.

Am denumit în mod generic acest proiect social: "abandon la puterea a patra".

Un sat abandonat - dacă mai dura regimul comunist un an, satul dispărea complet, fiind pe lista neagră, spre a fi redat "agriculturii socialiste". Puținii oameni care mai rămăseseră acolo, bătrâni, cei mai mulți, urmau să fie strămutați în comuna Amaru din județul Buzău.

Clădirea în care am amenajat Așezământul era și ea abandonată de peste 20 de ani - o ruină istorică. Primii beneficiari ai căminului de bătrâni au fost femei abandonate, care nu mai aveau rude apropiate ca să le îngrijească;  au existat câteva cazuri de femei părăsite care, în mod tragic, aveau copiii în străinătate. Aceștia se îngrijeau, în Italia, Spania și în alte țări, de bătrâni, primind bani, dar și-au lăsat mamele înlăcrimate la țară, la mila vecinilor. Doamne, ce trist!!!

Printre primii voluntari de la acest Așezământ au fost selectați tineri de la orfelinat, abandonați și ei pe străzile României, după vârsta de 18 ani, deoarece Statul și-a luat mâna de pe ei.

Acest Așezământ social a schimbat satul natal. În curtea Așeză­mân­tului, cu binecuvân­tarea Preasfințitului Epifanie Norocel s-a fă­cut o bisericuță, cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului".

A venit aici apoi și preotul. De atunci și până azi avem mereu Sfânta Liturghie și toate slujbele necesare în sat.

În curtea căminului de bătrâni am amenajat un dispensar, unde avem medic și asistentă medi­cală, care fac consultații medicale pentru tot satul.

La poarta Așezământului a fost instalat un telefon public, și tot satul îl folosește. Acum au apărut telefoanele mobile, care se vând "la kilogram".

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în anul 1996 am reparat una din școlile satului meu natal și cei mici, de la grădiniță și până în clasa a IV-a, au învățat în sat, fără a face naveta 6 kilometri până la comuna Amaru. Astăzi, din lipsă de copii, școala s-a închis de la sine.

Primăria comunei Amaru ne-a dat concursul ca să se repare Căminul cultural, unde de 7 ani am reușit fără întrerupere, în prima duminică din luna septembrie, să organizăm un festival cultural, numit: "Pe ulița satului meu". Aici invităm cântăreți de muzi­că populară și ansam­- bluri folclorice formate din copii din diferite localități buzoiene: Florica, Padina etc. să vină spre a le face o zi frumoasă atât persoanelor de la Așezământ, dar și tuturor sătenilor. Festivalul înseamnă o zi de sărbătoare, în cadrul acestui cămin cultural refăcut.

Acum s-a pus asfalt în sat, chiar până în poarta Așezământului.

Avem și un muzeu militar în curtea Așezământului: un avion, o șalupă militară, un camion. De asemenea, avem o mini-gră­dină zoologică, într-o pădure de 9 hectare, plantată de voluntarii Fundației "Sfântul Sava de la Buzău".

Eu cred că doar prin astfel de proiecte sociale, inițiate de biserică și prin biserică, în care să implicăm comunitatea parohiei, putem salva satele noastre românești de la pieire.

Trebuie făcută urgent, la nivel național, dar și bisericesc, o strategie pe termen scurt și lung, pentru salvarea satelor noastre românești.

(va urma)

 

COMENTARII

Pentru acest articol nu s-a adaugat nici un comentariu inca.
Adauga un comentariu la acest articol

Ultimele articole adaugate in aceasta categorie:
Pescuirea minunată
Începuturi și prefigurări ale Sfintei Cruci (II.)

Click aici pentru toate articolele din categoria Religie

 
Presedinte:
Ion CRISTOIU
Director general:
Vlad PUFU