Sansa Buzoiana > Arhiva > Nr. 3908 > Religie Nr. 3908 de sambata, 28 mai 2011  
 

Supliment saptamanal de fotbal, numarul 19





Vremea in


Cotidian 8 pagini,
se distribuie GRATUIT
numai împreuna cu
Sansa Buzoiana.
Suna NON-STOP la
0338 / 401.999


www.tipogruppress.ro




Religie

Răspunsuri duhovnicești la provocări sociale


Responsabilitatea cuvîntului

"Cu inima credem ca să ne îndreptăm și cu gura să mărturisim mîntuirea", spunea Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani 10, 10. Prin aceste cuvinte apostolul neamurilor amintește importanța pe care o are mărturisirea creștină.  Mărturisirea credinței trebuie făcută cu curaj și cu sinceritate, așa cum îndeamnă profetului Isaia: "Tot cel ce crede în Domnul nu va fi rușinat!" (28, 16). O asemenea mărturisire hotărîtă și categorică a făcut orbul din naștere, pe care Mîntuitorul l-a vindecat într-o zi de sîmbătă în sinagoga din Capernaum (Lc. 4, 30)...
"crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"
l-a întrebat Iisus, iar el a mărturisit cu convingere și încredere:
"cred, Doamne și I s-a închinat" (Ioan 9, 38)
Domnul Iisus Hristos a fost trimis să aducă lumii viața veșnică în locul morții veșnice. Venirea Lui este darul iubirii Tatălui către lume: l-a trimis din iubire...
"ca toți cei care vor crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică" (Ioan 3, 16).   
Misiunea Fiului lui Dumnezeu în lume are un caracter pozitiv și creator: mîntuirea lumii prin credința în El... cum însuși Iisus mărturisește, spunînd că, Fiul Omului n-a venit să judece lumea, ci s-o mîntuiască. Mijlocul de alegere sau criteriul de selecție între cei care se mîntuiesc și cei care nu se mîntuiesc este:
"Cel ce va crede și se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi" (Marcu 16, 16).
Cei ce nu cred se osîndesc singuri prin chiar necredința lor. Viața lor este lipsită de bucurie. Ei nu pot să facă din întuneric lumină. Faptele lor rele îi fac să protesteze mereu și să se arate ostili față de lumină, de ideal și de nemurire. Păcatul îi face negativi și  tăgăduitori ai credinței. Se ascund în negație și nutresc gîndul înșelător că nu sînt datori să dea nimănui socoteală pentru faptele lor. Necredința nu-i amenință cu judecăți viitoare, ci îi amăgește, îi minte și îi înșală. Conștiința necredinciosului devine elastică, îngăduitoare, iar voința este copleșită de lașitate.

Plăcerile sînt gustate din plin și așa se naște păcatul, care este de fapt un compromis, o convenție, între necredință și conștiință. Alta este icoana sufle­tească a celor credincioși. Ei iubesc adevărul, își mărturi­sesc fără teamă credință și nu-și ascund cîștigul lor duhov­nicesc de oameni mîntuiți. Faptele lor pot fi oricînd cenzurate de oricine, căci ele sînt săvîrșite în "Dumnezeu". Conștiința morală a omului credincios este vie, mereu trează, cu simțul răspunderii pentru faptele sale, asupra cărora este totdeauna ațintit ochiul lui Dumnezeu. Durerile, deznădejdile și necazurile din viață trezesc în omul credincios interes spiritual, provoacă marea pasiune a vieții spirituale care-i înnobilează sufletul într-o naștere din nou sau o renaștere prin duh.
Omul renăscut în duh este un fericit cîștigător al cursei pentru mîntuire
Spunîndu-vă aceste gînduri am ajuns încet la aceleași cuvinte ale Apostolului:
"Cu inima credem ca să ne îndreptăm și cu gura mărturisim ca să ne mîntuim".
Deci, din inimă vine forța credinței noastre, care ne îndreaptă pe calea adevărului...; dar ca să ne mîntuim, trebuie să mărturisim credința. Deci, "cu gura mărturisim ca să ne mîntuim". Cuvîntul este instrument  vital pus de Creator, în ființa omului, spre folosul trupului și al sufletului,
"Care toate cu înțelepciune le-a făcut... și toate spre folosul zidirii le-a orînduit".
Responsabilitatea cuvîntului este majoră. Cuvîntul zidește sau dărîmă. Chiar Dumnezau a folosit cuvîntul la creația lumii (Fac. 1), El fiind din început, iar cuvîntul Lui fiind adevărul (Ioan 17, 7). Dumnezeu a rînduit toate spre folosul zidirii și a pus în inima omului cumpăna dreptății. Pe om îl zidise spre cuvîntare de mărire și buna cuviință a slavei lui Dumnezeu..., dar omul n-a păzit chipul lui Dumnezeu de care era împărtășit, ci a călcat porunca învățăturii Sale. Atunci mintea omului a cugetat cele deșarte și gura lui a început a grăi spurcăciuni. Este drept și adevărat cuvîntul Evangheliei că...
"nu ceea ce intră în gura omului îl spurcă, ci ceea ce iese din gura omului - aceea îl spurcă" (Matei 15, 11).
Și ca să-l îndrepte pe om, Mîntuitorul dă lumii un sever avertisment:
"din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osîndit"
(Matei 12, 37).
Pentru întărirea nădejdii și pentru a spori teama de osîn­dă, Biserica îndeamnă pe creștini prin graiul Sfîntului Pavel zicînd:
"din gura voastră să nu iasă nici o vorbă putredă, ci numai cuvinte bune pentru întărirea în credință"
(Ef. 4, 29).

Deci omul trebuie să știe ce vorbește... Dar cine poate struni gîndul omului și cine poate pune stavilă grăirii sale? Cîte nu poate grăi gura și cîte nu rostește limba omului? Înspăimîntat de povara vorbirii, psalmistul David îl imploră pe Creator în rugăciunea lui zicînd:
"Pune Doamne pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Ps. 140).
Și pentru ca gura să nu grăiască la nesfîrșit deșertăciuni și cuvinte putrede, iar mărturisirea credinței să rămînă mută, tot David invocă ajutorul lui Dumnezeu și zice:
"Deschide Doamne, buzele mele, ca gura mea să vestească lauda Ta"  (Ps. 50).
Și în aceste cuvinte  este vorba de gîndul și cuvîntul noastre întru mărturisirea credinței spre mîntuirea sufletului, își face loc iarăși acea stavilă sau cenzură morală care este cumpătarea și care pune limite cuviincioase gîndirii și vorbirii noastre. Omul, deci, trebuie să fie atent ce gîndește și cum vorbește. De aceea este de mare preț ca în firea omului să se realizeze o cumpătare în gînd și în cuvînt, știut fiind că limbajul sau vorbirea este instrumentul de exprimare a gîndirii și sentimentelor propriei ființe. Înțelepții, filozofii își exprimă părerea cu privire la cumpătare în cuvînt. Unul spune: "vorbește numai ceea ce trebuie sau taci într-un chip inteligent" (Herbert). Un alt filozof spunea: "este mare pacoste să nu ai destul duh ca să vorbești frumos, nici destulă judecată ca să taci" (La Bruyere), sau "este mai bine să vorbești și mai bine să taci, dar amîndouă sînt rele cînd sînt exagerate" (La Fontaine). În această privință, Sfînta Evanghelie, prin graiul Mîntuitorului, stabilește legea creștină:
"cuvîntul vostru să fie:  ce este da, da! Și ce este nu, nu! Căci ce este mai mult decît atît, este de la cel rău" (Matei 5, 37).
Înțelegem astfel, că folosirea exagerată a gîndului și a vorbirii arată lipsa unei stăpîniri din partea omului, cu grave urmări pentru suflet. Mîntuitorul ne învață așa:
"pentru orice cuvînt deșert ce-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecății" (Matei 12, 36).
Pentru "orice cuvînt", căci un singur cuvînt bun poate zidi, pe cînd un cuvînt necugetat poate sminti, deruta și răni sufletul. Cuvîntul Domnului este categoric și în această privință:
"nimeni nu poate grăi de bine, rău fiind, căci din  prisosul inimii grăiește gura"
... și adaugă:
"omul bun scoate cele bune din visteria cea bună  a inimii sale, iar omul rău din visteria cea rea a inimii scoate cele rele"  (Matei 12, 34-35).
Este clar deci, că asemenea abateri de la dreapta judecată n-au altă plată decît osînda, după cuvîntul Domnului Hristos:
"din cuvintele tale te voi îndrepta și din cuvintele tale te voi osîndi"  (Matei 12, 37).
(Preot prof.  dr. Negoiță Iulius Paul)

 

COMENTARII

Pentru acest articol nu s-a adaugat nici un comentariu inca.
Adauga un comentariu la acest articol

Presedinte:
Ion CRISTOIU
Director general:
Vlad PUFU